luni, 25 februarie 2019

Trei domnitori vîlceni și ctitoriile lor!




Mircea cel Bătrân (n. 1355 – d. 31 ianuarie 1418) domnul Țării Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395) și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418. binecredincios și înțelept s-a îngrijit deopotrivă de bunăstarea materială și spirituală a poporului său, tinzând către idealul unității naționale.
     A pus un accent deosebit nu doar pe zidirea de lăcașuri sfinte, ci și pe sfințirea propriei vieți. În ceea ce privește activitatea desfășurată în sprijinul Bisericii, putem spune că Voievodul Mircea cel Mare a fost unul dintre marii ctitori de biserici și restauratori de sfinte lăcașuri ai perioadei medievale. Trebuie să facem precizarea că în timp ce el a ocupat scaunul domnesc, în Țara Românească exista o Mitropolie, cea a Ungrovlahiei, cu sediul la Curtea de Argeș, întemeiată înainte de 1359, când a fost recunoscută de către Patriarhia Ecumenică, și o nouă Mitropolie, a Severinului, cu o existență mai scurtă, de aproximativ trei decenii. Împreună cu ierarhii care au păstorit în aceste două Mitropolii, voievodul Mircea cel Bătrân a lucrat pentru promovarea vieții bisericești.
     Mănăstirea Cozia, locul unde binecredinciosul voievod se odihnește de șase secole, este una dintre cele mai frumoase și mai reușite realizări arhitecturale din Țara Românească, din a doua jumătate a secolului al XIV-lea.

     Într-un document din 20 mai 1388, Voievodul Mircea spune: "De aceia, am binevoit domnia mea să ridic din temelie o mănăstire în numele Sfintei și de viață începătoarei și nedespărțite Troițe, dumnezeire nezidită... la locul numit Nucet pe Olt, adică Cozia”.
     Mănăstirea Cozia a fost târnosită de Sfântul Cuvios Nicodim al cărui chip este zugrăvit în partea de sud a pronaosului. Ca mănăstire, Cozia s-a organizat sub directa supraveghere a Sfântului Nicodim de la Tismana. El numește cel dintâi stareț cunoscut din documente, anume Ieromonahul Chir Gavriil, fără îndoială un ucenic al său.
     Întreaga activitate a voievodului a fost sprijinită, în mod de netăgăduit, și de doamna Mara, soția sa, al cărei chip se păstrează la Schitul Brădet.
     Sfintele altare pe care le-a zidit sunt semnul unei credințe nestrămutate, ce arată dorința acestuia de a fi pomenit necontenit la Sfânta Liturghie, iar duhovnicul său, Sfântul Nicodim de la Tismana, este, fără doar și poate, un garant cert al vieții creștine pe care voievodul o ducea. Asemenea Sfântului Gheorghe, Marele Mucenic, care a zdrobit capul balaurului, voievodul evlavios Mircea a stat mereu apărând țara de năvălirea păgânilor și întinarea dreptei credințe.
     Literatura a consemnat în mod fericit, inspirat şi valoros, frânturi din domnia voievodului muntean, care a depăşit modalităţile de conducere obişnuite din acele vremuri. Dintre aceste lucrări, cele mai cunoscute sunt „Scrisoarea a III-a" a lui Mihai Eminescu şi „Umbra lui Mircea la Cozia" a lui Grigore Alexandrescu.


Matei Basarab (uneori și Matei Brâncoveanu, n. 1580, Brâncoveni – d. 9 aprilie 1654) a fost domnul Țării Românești între 1632 și 1654. 

     Lunga sa domnie a fost o epocă de fervoare religioasă și dezvoltare culturală așa cum o arată numărul foarte mare de ctitorii voievodale și boierești. Matei Basarab a ridicat de la temelie 46 de biserici, la care se adaugă refacerea multor altora, atât în țară, cât și la Muntele Athos, precum și pe teritoriul actualei Bulgarii, la Vidin și la Șistov. Dacă Ștefan cel Mare a zidit 45 de biserici și mănăstiri, Matei Basarab a zidit 46, atestate documentar, fiind astfel cel mai de seamă ctitor bisericesc al neamului românesc (conform lui C. C. Giurescu). În 1645 Matei Basarab a plătit taxele pentru întreg muntele Athos.
     Printre altele, a reconstruit Episcopia Buzăului, „după ce mai întâiu au dărâmat din temelie pre cea veche, făcută de strămoșii săi, arsă și stricată de năvălirile varvaricești”, așa cum scria un cronicar al vremii.

     Dar cea mai cunoscută dintre ctitoriile lui Matei Basarab rămâne Mănăstirea Arnota (din actualul județ Vâlcea), ridicată între anii 1633-1636, pe locul unui lăcaș de cult mai vechi. Biserica mănăstirii a fost pictată de Stroe din Târgoviște. Pe lângă temele religioase tradiționale sunt de remarcat portretele votive ale ctitorilor (Matei Basarab și Doamna Elina), din pronaos, precum și o remarcabilă decorație florală în locurile libere dintre medalioane. Portretul lui Matei Basarab, înfățișat bătrân, cu părul alb, este considerat unul dintre cele mai frumoase portrete de voievozi români care s-au păstrat până în zilele noastre. Tot la Mănăstirea Arnota se află și mormântul lui Matei Basarab, precum și cel al Doamnei Elina, soția voievodului.
     A terminat de asemenea construcția Mănăstirii Sfinții Voievozi din Slobozia, care a fost sfințită în anul 1634 de patriarhul Chiril Lukaris, în prezența domnului Matei Basarab.

Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15/26 august 1714) a fost domnul Țării Românești între anii 1688 și 1714, având una din cele mai lungi domnii din istoria principatelor române. Mare boier, nepot de soră al domnului Șerban Cantacuzino, el a moștenit și a sporit o avere considerabilă, care consta în proprietăți imobile, bunuri mobile și sume de bani depuse în străinătate. În timpul în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o lungă perioadă de pace, de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale, în urma sa rămânând un mare număr de ctitorii religioase și un stil arhitectural eclectic ce-i poartă numele.

   Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai importanți ctitori de biserici și mănăstiri din țările române.
     Încă înainte de a ajunge domn, el a ridicat două biserici, una la Potlogi, Dâmbovița și alta la Mogoșoaia, lângă București.
    După ce s-a urcat pe tronul Țării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit tot în București încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sfântul Ioan cel Mare sau „Grecesc”, demolată în secolul trecut, biserica mănăstirii Sfântul Sava, demolată în secolul trecut și Biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, existentă și azi în centrul capitalei, recent restaurată. În această din urmă biserică au fost depuse și osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în ascuns de la Constantinopol, de către soția sa, doamna Marica.
A mai zidit o biserică în satul Doicești, Dâmbovița, în 1706.
     Împreună cu unchiul său, spătarul Mihai Cantacuzino, a ridicat mănăstirea din Râmnicu Sărat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, închinată mănăstirii Sfânta Ecaterina din Muntele Sinai.
     În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale, Mănăstirea Horezu (sau „Hurezi”), cu hramul Sfinții împărați Constantin și Elena.

     Cel mai reprezentativ ansamblu monastic al artei brâncoveneşti, Mănăstirea Hurezi din judeţul Vâlcea, care păstrează până astăzi calităţi artistice de excepţie. Aşezat la poalele Munţilor Carpaţi, asemenea mănăstirilor oltene de la Tismana, Lainici, Polovragi, Bistriţa, Arnota şi Cozia, cinstitul aşezământ a fost ctitorit de Constantin Brâncoveanu cu scopul de a rămâne gropniţa familiei sale. Hrisovul de danie din 1695 arată anul zidirii mănăstirii şi evlavia domnitorului: „…luat-am pre Dumnezeu într-ajutor şi într-al doilea an den domnia noastră pus-am temelie şi am zidit mânăstire întru slava lui Dumnezeu şi întru numele marilor împăraţi şi tocmai cu apostolii Costandin şi Elena şi până la al şaselea an den domnia noastră săvârşindu-se toată zidirea mânăstirii…” Complexul monastic cuprinde biserica mare, cu hramul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena”, târnosită în anul 1693 şi pictată în anul 1694, biserica paraclis, zidită sub supravegherea arhimandritului Ioan între anii 1695 şi 1697, biserica bolniţă ridicată de soţia domnitorului, doamna Maria, între anii 1696 şi 1699, Schitul „Sfinţii Apostoli”, ctitorit de însuşi arhimandritul Ioan între anii 1698 şi 1700 şi închinat Mănăstirii Hurezi în anul 1701, „ca să nu fie pomenirea ctitorului uitată”, şi Schitul „Sfântul Ştefan”, ridicat cu cheltuiala celui de-al doilea fiu al domnitorului, Ştefan Brâncoveanu, şi terminat în anul 1703.
     Mănăstirea Hurezi a avut de la început ca scop promovarea culturii şi artei medievale româneşti, aici fiind organizate o bibliotecă importantă şi o bolniţă pentru călugării şi mirenii bolnavi, fiind conceput acest ansamblu mănăstiresc după exemplul dat lumii creştine de Sfântul Vasile cel Mare în Cezareea Capadociei. Biserica bolniţă a Mănăstirii Hurezi, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, ridicată între anii 1696 şi 1699, este ctitoria doamnei Maria, soţia lui Constantin Brâncoveanu. Din pisania ce se găseşte deasupra uşii de la intrare în bisericuţa bolniţă reiese că soţia domnitorului a ridicat bolniţa „întru slava de Dumnezeu Născătoarei Fecioare şi Stăpânei noastre”. Grija ridicării acesteia a revenit arhimandritului Ioan, portretul său fiind zugrăvit pe peretele din dreapta al bisericuţei. Chiliile de pe latura nordică a incintei serveau drept locuinţă călugărească preoţilor care slujeau în bisericuţă, precum şi bolnavilor mireni. Construcţia cuprindea mai multe încăperi, camere de locuit, cămară, bucătărie de vară, pivniţă şi toate cele trebuitoare bolniţei.
     Pentru ca mănăstirea să nu fie sub puterea vremelnică a domnitorilor sau a mitropoliţilor Ţării Româneşti şi astfel să se depărteze de la scopul pentru care fusese ridicată, Constantin Brâncoveanu obţine în februarie 1702 gramata patriarhală prin care Mănăstirea Hurezi primea statutul de stavropighie ce îi conferea deplina autonomie faţă de domnie şi ierarhii locului. Se evitau astfel tensiunile legate de alegerea egumenilor şi imixtiunile boierilor în viaţa mănăstirii. Egumenii se alegeau „cu ştirea şi socoteala celui sau celor cari înfăţoşează neamul întemeietorului” (Nicolae Iorga, Mănăstirea Hurezului. Dezvoltarea şi viaţa ei, p. 12).
Printre alte biserici și mănăstiri ctitorite sau refăcute de Brâncoveanu sunt Biserica Sfântul Nicolae din Făgăraș, Mănăstirea Sâmbăta de Sus, Mănăstirea Surpatele, Mănăstirea Polovragi și Mănăstirea Turnu din Târgșoru Vechi.