Viaţa şi societatea românească (1918 - 1940)

Evoluţia societăţii româneşti după primul război mondial a fost caracterizată de o alternanţă a perioadelor de stabilitate şi criză.

Economică şi socială.

Criza politică cu câteva excepţii a fost o marcă a vieţii din România în perioada interbelică.

În intervalul 29 noiembrie 1918 - 4 septembrie 1940 la conducerea ţării au fost 30 de cabinete cu tot atâţia prim-miniştri. În 22 de ani de pace.

Educaţia şi sănătatea au rămas două domenii în care politicienii au promis “marea cu sarea” şi în care schimbările în bine au fost puţine şi întârziate.

Cursul primar era gratuit, însă implica cheltuieli din partea părinţilor pentru haine şi manuale, rechizite.

Dintr-o frecvenţă şcolară de 60 la sută, abia jumătate reuşeau să promoveze primele patru clase. Mentalitatea ţăranului că “nu-l dau la şcoală, că nu-l fac popă” era des întâlnită în România interbelică.

Abia 1 la sută din copiii de ţărani ajungeau să-şi încheie o educaţie superioară. Rata de alfabetizare atingea la sfârşitul perioadei interbelice procentul de 50 la sută din populaţia ţării.

Cu toate acestea în perioada interbelică din 200 de intelectuali de marcă ai ţării, 170 proveneau din rândul ţăranilor.

Îngrijirea sănătăţii prin asistenţă medicală de specialitate a fost apanajul locuitorilor de la oraş. Tot aici se concentra cea mai mare parte dintre medici şi personal auxiliar.

La ţară însă şi la oraşe pentru populaţia săracă, medicul rămânea cel de circumscripţie depăşit de numărul imens de pacienţi pe care-i avea.

Medicamentele aveau preţuri prohibitive pentru o însemnată parte a populaţiei, iar credinţa că doctorul vine înainte să-şi dea duhul pacientul limita cererea ţăranilor.

În perioada interbelică numărul femeilor angajate a fost destul de limitat, cele mai mult lucrând în sectorul public, ca funcţionare şi în servicii, cel mai adesea în comerţ.

Idealul oricărei familii obişnuite în România rurală interbelică a fost ca măcar unul dintre copii să urmeze o şcoală superioară pentru a ajunge în viaţa profesională avocat, medic, profesor universitar, ori inginer, arhitect, preot sau magistrat.

Pentru acest obiectiv, toată familia conlucra în folosul celui ales să-i reprezinte social. La oraş erau preferate meseriile ce aduceau câştig, fie în fabrici şi uzine, fie ca particulari.

Ceea ce s-a menţinut constant între 1918 şi 1940 a fost abundenţa de produse alimentare şi agricole. Ţăranii constituiau aproape 70 la sută din ponderea populaţiei şi ca atare produceau cu mult peste cererea pieţei interne.

Iată câteva niveluri salariale (lei) în funcţie de profesii şi funcţii în anul bugetar 1934-1935:

Ministru - 30.400
Prefect de judeţ - 17.250
Notar - 1.900 - 4.000
General - 25.400
Patriarh - 31.500
Profesor universitar - 23.350 - 29.550
Inginer - 3.300 - 19.500
Învăţător cu trei gradaţii - 3.700 - 4.700
Medic - 8.500 - 11.900
Medic de ţară cu trei gradaţii - 8.450 - 9.450
Plutonier (şef de post) - 3.400
Judecător - 9.250 - 19.150
Contabil cl.II - 2.850 - 6.100
Mecanic de locomotivă - 3.063 - 3.850
Lăcătuş - 2.600 - 2.650
Şofer - 1.950 - 5.350
Grădinar - 1.300 - 2.750
Doică - 1.450
Spălătoreasă - 500 - 2.200
Uşier - 2.400 - 3.250
Portar - 500 - 5.400
Ucenic - 300 - 1.850
Vizitiu - 600 - 2.350

Şi câteva preţuri medii de vânzare la alimente în Bucureşti, anul 1934:

Carne de vacă, cal. I - 17,59 / kg.
Carne de porc, cal. I - 28,40/ kg.
Mezeluri - 48,50 / kg.
Lapte - 8,25 / litrul
Unt - 65 / kg.
Brânză de burduf - 53,75 /kg.
Ouă - 154,15 / 100 de bucăţi
Găini - 40,90 / bucata
Făină de grâu , cal. 00 - 10 / kg.
Pâine albă - 7,75 /kg.
Pâine neagră - 5,55 /kg.
Cafea - 88,50 /kg.
Măsline - 33,90 /kg.
Cartofi - 3,10 /kg.
Ulei de floarea-soarelui - 25,75 /litrul
Vin alb - 19,50 /litrul

(Date culese din lucrarea “Istoria civilizaţiei româneşti” de prof. univ.dr. Ioan Scurtu, Editura Enciclopedică, 2009)