Țăranul român și Coroana Regelui!

     A binevoit Bunul Dumnezeu și a rânduit ca ieri 15 iulie 2013, să-mi achiziționez dintr-un anticariat, vol. I din ”MEMORIILE” lui I.G.Duca, o carte pe care mi-o doresc de foarte mult timp!

     Pe la miezul nopții, neputând adormi și anulând din start varianta ajutorului unor pastile pentru somn, am apelat la cea mai ”naturistă” metodă de atragere a lui MOȘ ENE și binefăcătoare minții în același timp și, am purces să citesc câteva pagini dintr-o carte, iar dacă tot îmi achiziționasem cartea cu pricina am cercetat prin memoriile fostului prim-ministru liberal, dispărut atât de tragic în dec. '33!

     Vă mărturisesc că n-am citit doar câteva pagini cum se întâmplă de obicei când recurg la acestă metodă pentru a adormi, ci jumătate din carte, deoarece răsfoind-o plictisit, m-am oprit asupra capitolului dedicat morții Regelui Carol I!

     Am găsit mărturii mișcătoare ale autorului despre ce s-a întâmplat din clipa decesului până când trupul neînsuflețit a fost coborât în pământ! Ceea ce mi-a alungat somnul și m-a determinat să citesc mai mult decât de obicei, au fost întâmplările pe care autorul le povestește, cu privire la modul de comportare al miilor de țărani prezenți la Curtea de Argeș, în momentul în care Coroana Regelui a părăsit biserica și a fost dusă la gară!

     Redau ad-literam textul:

”...la Argeș, după ce sicriul a fost adus în biserică și depus lângă mormântul deschis, regele, regina, familia regală, clerul și toată lumea oficială a plecat, ușile mănăstirii au fost închise și, împreună cu episcopul, cu Barbu Știrbei ca administrator al Domeniilor Regale, cu generalul Mavrocordat, ca șef al Casei Militare a regelui, am avut misiunea să purcedem la îngroparea defunctului suveran. (...)

După ce totul s-a sfârșit, am iscălit pergamentul destinat Arhivelor Statului. (...) n.r. I.G.Duca ocupa atunci funcția de ministru al Cultelor!

     Când am deschis ușile bisericii, lampadarele ridicate la cele patru colțuri se desprindeau în lumina unei minunate nopți de toamnă și înălțau către ceruri fumul tămâiei pe care o ardeau. I-am lăsat să intre pe cei câțiva țărani, ce mai așteptau pe scările mănăstirii. Au făcut semnul crucii, au îngenuncheat cu smerenie și, cu lacrimi în ochi, au sărutat pe rând lespedea mormântului. Aceste ultime și simple omagii ale țăranului român erau poate cele mai sincere ce se aduceau sărmanului rege. Călugării au stins lumânările, au zăvorât porțile și am plecat.

     În drum spre gară am aflat că se petrecuse o scenă grandioasă. Când miile de țărani adunați acolo au văzut coroana regală, vestita coroană de oțel, s-au repezit s-o sărute, iar generalul care o purta a trebuit să parcurgă în câteva ceasuri drumul de la mănăstire la gară, atât de numeroasă era mulțimea de bărbați, de femei, de copii și de moșnegi, care, cu lacrimi în ochi și făcând semnul crucii, cereau, sărutând simbolul regalității, să-și manifeste astfel dragostea către Coroană și dragostea către cel ce o purtase.

     Nu ne așteptam din partea poporului nostru, în aparență atât de nepăsător și de sceptic, la o asemenea manifestare dinastică. Am înțeles atunci cât de puțin îi cunoșteam psihologia - am înțeles că poporul nostru are asemenea izbucniri care scapă prevederilor celor ce-l conduc, și am mai înțeles ce caracter greșit, cu fastul nostru occidental și protocolar, dădusem funeraliilor regelui Carol.

     Conducătorii Angliei au fost mai fericiți, ei au știut la moartea reginei Victoria să găsească formula de doliu potrivită sufletului englez. În clipa în care sicriul ei trebuia coborât în mormânt, au oprit întreaga viață a Imperiului Britanicși câteva minute toți cetățenii acestei vaste împărății au stat pe loc în reculegere adâncă, cu gândul la marea suverană dispărută. A fost, s-o recunoaștem, cea mai impresionantă manifestație de doliu obștesc ce s-a pomenit vreodată.

     Noi n-am știut să găsim la moartea regelui Carol formula de doliu cerută de de sufletul poporului nostru și numai țăranii de la Argeș ne-au lăsat să întrezărim ceea ce ar fi trebuit să fie cu adevărat înmormântarea întemeietorului dinastiei române.” - I.G.Duca - ”Memorii” - pag. 98

     Citind aceste rânduri ale lui I.G.Duca, mi s-au reactivat instantaneu în minte întrebările la care nu pot găsi răspunsul de vreo doi ani:  ”Ce s-a întîmplat cu acest popor de atunci? Cât de mult a distrus și mutilat molima comunistă conștiința acestui neam? Ne mai putem tămădui vreodată?”