Simțul datoriei la Regele CAROL I!

     ”Simțământul datoriei era poate singurul simțământ mai puternic la el, mai puternic chiar decât mândria. Se poate spune că toată viața lui Carol I n-a fost stăpânită decât de acest sentiment, întru aceasta aparținea cu adevărat generației care a făcut unitatea Germaniei. Toți oamenii acelei epoci au fost dominați de preocuparea îndeplinirii datoriei și într-ânsa trebuia căutat secretul virtuților din care a izvorât puternica Germanie de la sfârșitul veacului al XIX-lea.

  Nu se poate spune că regele Carol nu a iubit România, dar netăgăduit că această iubire era mai mult zămislită din simțul datoriilor pe care le avea către Statul ce îi încredințase conducerea destinelor sale, decât dintr-o pornire caldă a inimii pentru acest popor sau dintr-o afinitate sufletească pentru noi. În noi, Carol I iubea mai mult datoriile ce și le impusese, decât însușirile și viitorul nostru.

   Dar trebuie să recunoaștem, dacă și-a închinat viața întreagă binelui și propășirii statului român, dacă a vegheat zi și noapte asupra marilor interese pe care era chemat să le apere, dacă n-a lipsit un ceas, dacă n-a lipsit nici măcar o clipă de la datoriile sale, dacă împlinirea acestora era singura lui grijă și singura lui distracție, este fiindcă el ridicase îndeplinirea datoriei la înălțimea unei concepții de viață. Dacă nu ar fi fost și creștin, ar fi fost singura lui filosofie. 

   Pentru el, tronul României nu era nicio plăcere, nicio cinste. Era o sarcină care i se încredințase, pe care se legase cu jurământ înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor de a o îndeplini cu sfințenie. Să nesocotească una din îndatoririle ce coroana i le încredințase, i-ar fi părut tot atât de criminal ca dezertarea soldatului de pe front. O secundă de neglijență sau chiar de distracție i s-ar fi părut o vină pe care conștiința lui n-ar fi iertat-o niciodată. Și trebuie să recunoaștem că în acest spirit, de o adevărată și frumoasă noblețe sufletească, și-a îndeplinit rolul de suveran. 

   Se pot găsi desigur în domnia lui greșeli, se pot descoperi lipsuri și slăbiciuni, dar nu se poate tăgădui, fără a comite o vădită nedreptate, că aproape o jumătate de veac numai aceste nobile preocupări l-au însuflețit și l-au călăuzit.”  - I. G. Duca